amintiri

trecuseră câțiva buni de când avem și noi televiziune „liberă”, chiar câteva canale, aveam muzică, bună sau nu, cine mai știe…

pe ecranul bombat al televizorului cu tub curgeau imaginile. și dacă memoria nu mă înșeală, înainte de pro tv a fost canalul 31 și înainte de a intra în treburi „serioase” difuza muzică.

eram în trecere prin sufragerie și atunci m-a oprit în loc. un videoclip al cărui muzică era una cu imaginile și invers. totul se potrivea. și cuprindea atât de multă încărcătură emoțională, încât mi-au dat lacrimile. și am plâns. și acum, după atâția ani, încă mi se face pielea de găină când o reascult. e o emoție pură, sinceră, primară. e așa cum mi-aș dori să pot comunica și eu.

amintiri

era o carte galbenă, cu coperți groase de carton. era plină de cuvinte în engleză și desene colorate. era o carte frumoasă, din care învățam cu drag. încă îmi amintesc primele cuvinte, primele pagini. apoi îmi amintesc povestirile de la final. de citit și de ascultat discul. între început și final, nu-mi aduc aminte cu ce s-or fi umplut paginile. dar povestirea – una dintre ele, de fapt – mi-a rămas întipărită în inimă. era o povestire pe care nu o poți uita. cu o fetiță, o toamnă, un copac. și cu ultima frunză. și cu credința fetiței că atunci când ultima frunză se va fi desprins, și ea își va înceta existența. așa să fi fost povestea? poate da, poate nu. nu îmi mai aduc aminte. dar amintirea durerii anticipării, durerea clipei când ultima frunză se desprinde și cade spre pământ, nu le pot uita. o strângere de stomac mă încearcă în fiecare toamnă. când frunzele cad, când ultima frunză cade odată cu ultima suflare a fetiței din poveste, odată cu puiul care rămâne singur, odată cu pasărea care nu se poate rupe fizic în două, jumătate pentru a sta, jumătate pentru a pleca.

toamna. toamna și amintirile ei. amintirile unor sentimente, adânc întipărite.

toamna nu vine niciodată singură. vine cu durerile prinse în cuvinte. dureri colective, dureri amare. fără soluții. oare de unde dorința aceasta de a include în lectura celor mici atâtea sentimente confuze, de a fi, de a nu fi, de a anticipa durerea? e suficient pentru pentru a aprofunda aceste lucruri mai târziu. sau de a le înțelege mai înțelept în mediul potrivit. la momentul potrivit.

cert este însă… că aceste două povestiri sunt piatra de temelie a dorinței mele de a transmite sentimente, simțiri, impulsuri, înainte de a transmite forme și fapte.

e toamnă din nou. iar frunzele care cad mă duc cu gândul la fetița care stă la geam. îmi aduc aminte vag de o frunză desenată pe geam. nu speranță, ci iluzie. frunzele cad. iar fetița, în mii și mii de versiuni ale ei, desprinse din fiecare recitire a poveștii, se gândește la ultima clipă.

colțul meu de lume (inexact)

ai fost vreodată aproape, atât de aproape de ceea ce-ți doreai, încât să-ți fie teamă să îți dorești ceva în plus, cât de mic? să nu cumva să strici echilibrul fragil al lumii.

ai fost vreodată departe, atât de departe de ceea ce-ți doreai, încât nu ai fi schimbat nimic, pentru a nu strica și mai mult balansul incert al lumii tale?

ai fost, nu-i așa? și aici și acolo. ai fost și ai plecat, sau poate mai ești pe acolo. n-aș scrie mai mult, nici măcar un cuvânt. nu-i locul perfect. nu-i locul pe care eu să-l descriu, iar tu să poți visa alături de mine. nu-i locul ideal, în care să te întorci între vacanțe.

dar nu pot nega un lucru. e real. există. și are un atribut unic. are o întindere exactă în timp. e mai mult decât un spațiu, e și timpul în care spațiul respectiv poate exista. e o coordonată cu x dimensiuni și încărcătură emoțională.

balonuldeapa

[foto]

azi

astăzi am alergat. am alergat mult, am alergat tare. am alergat sărind peste gropi cu noroi, am alergat împotriva vântului. am alergat cu tălpile goale, am alergat cu gândul la destinație.

și era liniște. nu auzeam nici vântul, nici frunzele, nici zgomotul pașilor mei. nu auzeam nimic în jurul meu. doar respirația mea. sacadată, gâfâindă, învechită.

am alergat deși aș fi putut alege să merg agale. am alergat ca să ajung acolo unde nici nu aveam nevoie.

nu, astăzi nu am alergat. aș fi putut să o fac. am ales să visez cu ochii deschiși o alergătură pe cinste. apoi am avut suficient timp să mă bucur de fiecare moment.

porțile …….

o nouă noapte de coșmar. o nouă noapte care a șters pe jos cu tot ce avusese ieri. denis sună la birou să le comunice că nici astăzi nu vine.

Regizorul era ușor îngrijorat. lucrurile nu mergeau așa cum își dorea. se așteptase la asta. personalitățile puternic ancorate în lumea lor erau greu de abordat de către Călător. de multe ori schimbase în bine viața câte unui denis de la primul contact. cu alții era mai greu. la fel avea să fie și acum. se gândea uneori că i-ar fi prins bine să îi poată prindă într-o cămașă de forță, ca să le poată explica pe îndelete. dar nu așa mergeau lucrurile. erau un infinit de existențe ale lui denis în lumi și fiecare era unic în felul său. unic și cu drepturi egale de a fi. de fapt, erau un infinit plus doi. doi neobosiți, Călătorul și Regizorul. unul primea semnalele de alarmă, căuta breşele de intrare în lume, călăuzea spre direcția nouă. celălalt se ducea în mijlocul evenimentelor, prelua conducerea, lucra cu omul, apoi îi reda complet libertatea. din când în când, într-o lume sau alta, un denis își aduce aminte străfulgerarea de lumină. sclipirea și ideea venită de nicăieri. și rămâne recunoștința de a fi înțeles acel ceva care l-a dus mai departe.

porțile……

[episodul anterior]

pașii l-au purtat acasă. își dorea să se odihnească. iar cercetările sale pot să mai aștepte. în fond, deși nu isi amintește prea multe despre el, s-a descurcat o zi întreagă. va reuși să mai parcurgă încă una. și o va face mai ușor odihnit.

se răsucea de pe o parte pe alta, ofta, scotea sunete chinuite de durere și spaimă. denis căzuse într-un somn agitat. părea să fie în genul acela de coșmar în care înțelegi că ești prins, dar nu te poți trezi pentru a scăpa.

avea să vadă de dimineață că senzorul de mișcare declanșase camera de nenumarate ori în timpul nopții, într-atât de mult se foise. își aducea aminte ziua de ieri și i se părea ciudat cât de confuz fusese. se comportase ca un nebun care nu știa de el. iar acum, deși dormise mai bine de zece ore, se simțea obosit și urmărit de complicatele vise de peste noapte. de parcă ar fi trăit mai multe filme, în toate el fiind eroul principal, visele l-au purtat prin multe orașe ale lumii. pe unele le vizitase, pe altele nu, dar i se păreau la fel de cunoscute și familiare străzile lor, deopotrivă. într-o singură noapte fusese bogat, sărac, premiant, golan, bun, darnic, meschin…

puse mâna pe telefon și sună la birou. anunță că își ia liber. azi, poate și mâine. să nu i se replanifice întâlnirile prea curând.

dădu drumul tare la muzică și ieși pe terasa din spate. iar de acolo, se aruncă direct în piscină. o zi de nefăcut nimic.

ziua se scurse câte puțin până ce soarele lăsase în urmă apusul, apoi noaptea. denis se întinse în pat cu zâmbetul pe buze, mulțumit de ziua ce trecuse.

~ va urma ~

porțile …..

[episodul anterior]

valurile se apropiau înalte de mal. se formau undeva departe și prindeau contur pe măsură ce înaintau. privind prin ele, zărea dincolo, mult sub întinderea apei. dacă suprafața reflecta doar cerul, zbârcindu-l, o anumită înclinare a valurilor permitea să se vadă dincolo de ele. nu era o imagine clară, oglindă, ci una schimbătoare, deformând intr-un fel unic fundul apei. cu toate astea, se vede clar, atât de clar fiecare piatră, fiecare vietate, fiecare curent…

tot asa și el, Regizorul, vedea dincolo. vedea în mii de dincolo, în aceeași clipă unică. și doar el citea formele și interpreta întâmplările.

evident că Regizorul nu privea prin valurile mării. avea propriul instrument de vizualizare și forța mintii în căutările sale. încercam însă să vă explic pe cât de simplu felul în care lucra. Regizorul avea ferestrele sale prin care  vedea dincolo. el era cel care avea puterea asupra ferestrelor și porților.

~ va urma ~

porțile….

[episodul anterior]

timp de două ore, denis a decis, a trasat direcții, a vorbit despre strategie, a ascultat, a întrebat, a făcut tot ceea ce facea de obicei. putea presupune asta întrucât nimeni nu l-a privit ciudat. desigur, exista și posibilitatea ca până atunci să fi fost un amețit schimbător, iar oamenii să fie mult prea obișnuiți cu schimbarea schimbării, ca să mai +observe asta. hotărî să își păstreze o imagine bună despre sine, era singura cale pentru a face față.

ajuns în biroul său, denis se asigură că nu va fi deranjat prea curând. scoase din agenda zilei tot ce părea a fi mai puțin urgent, pentru a putea intra în rolul de detectiv. îi alergau prin minte o mulțime de întrebări. și nu erau legate de aici și de acum. nu erau legate de el, mare CEO care știe câte și mai câte. nu erau legate de lumea asta în care simțea că abia aterizase, fără a fi lumea lui.

denis își dorea să afle mai multe despre el… să își amintească ziua de ieri, ce a lăsat în urmă, la a câta mutare a ajuns, să își dea seama dacă schimbă doar locul, doar anul, doar lumea… sau pe toate. era sigur că nu era prima dată când se întâmpla. era sigur că are deja experiență cu aceste salturi – sau cum s-or numi ele. unde și cum își lasă indicii (știa că este în firea lui să facă asta), cum se poate acomoda mai rapid, cum poate afla când o să plece – toate erau întrebări la care să răspundă cât mai curând.

denis sosise aici cu cel mult șase ore în urmă. de atunci, reușise să nu trezească suspiciuni și să acceseze niște resurse incredibile de intuiție și adaptare. și deja avea lista cu ce are de făcut pentru a-și regăsi propriul destin. un zâmbet larg îi cuprinse nu doar fața, ci întreaga ființă. e doar un nou început, nimic alarmant. pentru astăzi, se hotărî să reducă grijile la o masă bună, o plimbare și un somn odihnitor.

ei bine, habar nu avea unde va dormi, unde locuiește și cum ajunge acolo. simple detalii, își spuse.

~~~

va urma.

aici

porțile…

[unu – aici este începutul poveștii]. în continuare, partea a patra.

a trecut ceva timp de la ultima mea istorisire. iar timpul nu a trecut numai peste mine, ci și peste denis. s-au întâmplat multe, de nici nu știu cu ce să încep mai întâi… dar cu siguranță că trebuie să o fac, și cât mai repede. pentru că – la fel ca în viața reală, și la fel ca în basme, și în lumea lui denis se întâmplă la fel: când nu mai vorbește lumea despre tine, dispari… tu și toate amintirile despre tine.

~~~

denis își urmă instinctul și se ridică de pe scaun când prin difuzoare se anunță următoarea stație. deși se simte ca trezit dintr-un vis, deși nu știe unde este, deși nu recunoaște locurile, fizionomia celorlalți pasageri, deși nu își recunoaște propriile haine, el știe că trebuie să coboare. simte că a mai trecut prin asta, simte că poate și mai ales ca trebuie să se încreadă în instinctul său. cu o naturalețe desăvârșită, denis își urmează pașii, iar pașii săi urmează inima. o inimă puternică, ducând în spate ani de experiență și încredere în propriile forțe. o lume nouă îl așteaptă. o lume nouă, populată de oameni de toate felurile, pe care începând de astăzi îi va cunoaște pentru prima dată – familie, prieteni, dușmani, trecători. o lume care îl cunoaște bine, pe el – denis – așa cum el nu se cunoaște. căci despre noua lume în care s-a trezit, denis are mult prea puține informații.

denis scoase din buzunarul pantalonilor un portofel. îl deschide – poate emoționat, poate mult prea stăpân pe situație. anul nașterii, așa cum și-l știa. montreal. o hârtie de 50. un card de acces și o adresă greu de descifrat, scrijelită pe el. noroc că ziarele nu uită să menționeze data curentă. astfel află că este luni și că are 32 de ani.

– Bun. Destul de multe. cu gândul acesta în minte, denis privește încrezător pe strada mult prea populată pentru gustul său. în plus, o scurtă analiză a situației este absolut încurajatoare. are un costum bine croit, pantofi lustruiți și se simte în formă. în afara faptului că nu-și amintește când a trecut de 30 de ani, totul pare să fie în regulă. va trece și prin 30, cândva.

~~~

ceasul, care la o pare să fie unul scump, îi indică ora 8 și jumătate. după freamătul orașului, este 8 și jumătate dimineața.

~~~

dacă m-aș putea uita la denis de undeva de sus, foarte de sus, aș vedea un om cât un punct pe o hartă, pierdut într-un oraș imens. în mijlocul mulțimii în mișcare, între atâtea drumuri clare ce unesc două puncte, unul singur stă gânditor, încercând să înțeleagă de unde vine și încotro se duce. o analiză sumară – haine, oră, ziua săptămânii – indică drumul spre serviciu. dar care? care oare?

~~~

denis ridică ochii spre cer, întrebător. până ca ochii să întâlnească norii, privirea îi alunecă peste drum pe literele mari suspendate ale firmei. posesor al unui statornic sentiment de încredere, denis traversează și trece dincolo de ușa rotativă de la intrare.

zâmbete largi, zâmbete sincere, zâmbete prefăcute. dintr-o privire le parcurge. fata de la recepție, un amestec de timorare, emoție și sorbire din ochi, îi întinde un dosar plin de documente, pe care se pare că îl ceruse cu câteva zile în urmă. nu știe încă nimic. nimic. dar mintea îi spune să cheme liftul… pentru ultimul etaj.

~~~

va urma, evident. aici.

porțile..

[cel dinainte]

împinse globul roșu printre frunzele ascuțite ale crengii de brad. o sclipire de lumină se reflectă în ochii lui denis. o fracțiune de secundă făcu lumina pe drum, între glob și ochii băiatului. suficient cât lucrurile să se reaşeze.

când s-a trezit, denis nu-și amintea cum adormise cu capul pe pieptul mamei sale. deși batăile inimii ei au fost povestea lui de somn ușor.  când s-a trezit, avea amintiri, dar nu cele ale zilei de ieri, așa cum v-am povestit-o mai devreme.

când s-a trezit, denis a zâmbit larg, larg. era zâmbetul lui de dimineață. s-a întins că un pisoi, cam cât era patul de lung. era oare primul? sau nu?  după cum se aud pașii pe scări, nu era primul. ratase și acum. încerca de câteva zile să fie primul din casă care se trezește. își dorea să se coboare tiptil din pat și să se ducă să își trezească mămica, apoi planul era să pregătească împreună cu ea micul dejun pentru tata. ușa albă și înaltă se deschise și cei doi oameni dragi lui, luminoși și frumoși rostesc împreună urarea de bun venit într-o nouă zi.

în pace și duioșie, iubire și drag de lume – așa avea denis să petreacă următorii ani. dintre colegii lui de la școală, era printre puținii care nu cunoșteau lipsurile. ceea ce a aflat denis despre viață, până spre doisprezece ani, a fost că totul curge sub semnul abundenței. bunuri materiale și sentimente. trăind în mijlocul unei familii generoase și cu principii sănătoase de viață, temelia vieții sale avea să fie solidă și să îl pregătească pentru orice va urma. aici sau oriunde altundeva. acum sau oricând.

și abia de acum încolo începe să curgă aventura vieții. aici.